Pupincuriştii

Pupincuriştii sunt o specie aparte în societatea noastră. Sunt băieţii ăia care mereu ies în evidenţă, sunt primii la bârfe şi mereu au limba bine înfiptă în dosul şefilor. Nu cred că există o societate comercială care să nu aibă pupincuriştii ei. Aştia sunt peste tot şi se înmulţesc mai ceva ca iepurii. Peste tot pe unde am lucrat, am dat peste astfel de oameni, dacă le poţi spune aşa. Îi recunoşti dintr-o mie. Sunt cei care sunt mereu cu zâmbetul pe buze, care se împrietenesc cu toată lumea pe la serviciu, care ascultă cu cea mai mare plăcere orice bârfă şi care toarnă tot la şefi, pentru a-şi asigura un post călduţ şi pe viitor. De obicei sunt cei mai incompetenţi oameni din firmă, sunt cei care îşi dau seama că singura cale de a progresa şi de a rămâne în locul călduţ în care s-au instalat, este să toarne în stânga şi în dreapta pe toată lumea. Cel mai tare îi enervează, persoanele care nu sunt interesate de bârfă, care vin la muncă şi îşi văd de treaba lor. Mamă, ce îi mai enervează. Când dau peste astfel de oameni, pupincuriştii, au două variante. În primul rând încearcă să se apropie de ei, să-i tragă de limbă, să scoată ceva de la ei. Şi cum de cele mai multe ori nu reuşesc, atunci îi ocolesc şi stau departe, dar cu antenele întinse pentru a afla orice pas greşit al lor. Nu i-am suportat niciodată pe aceşti pupincurişti, sunt nişte caractere infecte, nişte persoane alunecoase care iau poziţia ghiocel, de fiecare dată când un şef este prin apropiere. Pupincuriştii sunt mereu în poziţii înalte în firmă şi de obicei nu au nimic de lucru. Pupincuriştilor vă ştiu pe toţi şi îmi este scârbă de voi.